sunt un om trist
gândurile mele sunt trenuri
vomită în gări triste oameni trişti
până rămâne un gol în stomac şi în creier
o porţiune inadaptată la mediu
cenzură de lacrimi emoţii cărate prin gările astea obosite şi goale
şi iubesc trist ca un meteorit prăbuşit în mare
nu se mai întâmplă nimic
doar un uragan în conştiinţă o tăietură în gol
un eşec imaginar
din care mă trezesc mâine
aş vrea să sar peste tot timpul ăsta în care nu mai găsesc oameni
doar mecanisme sălbatice răscolind liniştea
* 09:20
mă tot gândesc cum oamenii se îndrăgostesc după posibilităţi
de haine, de telefoane, de pantofi
şi tac într-o cameră plină de fotografii
orbi care vorbesc despre arta de a fi frumos
*12:45
îmi vine mă ascund într-o cameră cu vedere spre cer
să te iubesc de acolo tot mai lent ca într-un film despre care
nu înţeleg de ce plouă
* 19:30
ce faci? când te saturi de vin, melancolie şi oboseală
îţi goleşti buzunarele de hârtii, bonuri, bilete de ratb, gumă de mestecat
sau moartea poate fi o soluţie administrativă
* 23:20
te iubesc trist ca un pahar de vin prost într-o bodegă cu miros de pişat şi de ploaie
neputinţa creşte ca o ciupercă pe o muzică rusească
mă trezesc gol, lins, în cearşafuri mototolite pe care cineva scrie versuri întâmplătoare
am mâini, solzi şi găuri de la injecţii
am încredere tot timpul un şir lung de tentative şi două, cel mult trei ţigări până spre dimineaţă
*
00:0000000
mi-e somn. încerc să adorm. la ora asta în guatemala e cald
la ce sunt bune aniversările, comemorăriile, toate lucrurile care ţin de memorie
aşteptările ca ceva bun să se întâmple la fel toată ceremonia apocaliptică
nu cred în minuni domnii mei, nici în moş crăciun, în cadouri care vor să însemne ceva
de fapt cred mai mult în paharul meu de votcă sau vin
în ţigările pe care le fumez în timp ce aştept un semn de bunăvointă
sau măcar să mă simt băgată în seamă
cineva îmi trimite e-mailuri cu poante şi tot felul de improvizaţii în powerpoint
şi eu râd pe moment pentru că stimulii încă funcţionează
partea de creier unde e râsul nu cred că moare
dar ce faci cu nesomnul cu gândurile că s-ar putea să trăieşti degeaba că ultima bomboană de ciocolată pe care ai înghiţit-o pentru că îţi place ciocolata nu înseamnă nimic
nu faci. intri într-un fel de metastază începi să creşti înăuntru cu fiecare secundă în care devii tot mai sigur că spaţiile goale nu se umplu cu aerul pe care îl respiri
mă întorc mereu la capătul derdeluşului şi-mi dau drumu pe pârtie
sunt o patină cu roţi care învaţă să schieze
dacă obsuritatea e o soluţie nu ştiu de ce trebuie să se mai tragă cortine
linii deşurubate spaţii în care oamenii mor închişi în ei
dacă obscuritatea e o soluţie atunci mina de lacrimi ca cristalul
sentimentele preţioase, umanitatea îşi are o vină
trecerea de la un trotuar la altul e încadrată
sau ceilalţi trăiesc vieţi paralele sărituri prin curcubeu până la marginea pământului
despre principii s-a tot scris despre libertate şi lacrimogene
lupta distrage atenţia celor care nu ştiu să lupte
uite cum stau lucrurile
poate trebuia să îmi asum partea asta şi să îti vorbesc mai demult
poate sunt un animal care îşi apără prada şi ar fi just să fie aşa
poate doar noi doi prietene, doar noi doi ne oprim aici
dacă dai cu ciocanul în pietre să nu te miri că vezi scântei dacă…
dar ce să mai spunem
nouă ne-au fost de ajuns micile greşeli
am ştiut că totul se curăţă ca dupa un avort
sau atunci când bei ceva prost şi vomiţi
nici măcar nu-ţi aduci aminte dar vomiţi toată noaptea şi drumul ăla până la baie
te chinuie aproape că îţi doreşti să poţi vomita pe tine în tine
şi chestia asta te oboseşte vrei să dormi după
dar suni pentru că în mintea ta e o cauză
o cauză pentru fiecare eşec
dar prietene lucrurile sunt mult mai adânci
aşa cum e moartea
şi dacă doare şi dacă poţi să urli căutând alte uşi
zidul se naşte singur aproape utopică e şansa ca lucrurile să fie uitate
şi te învârţi într-un labirint explicabil
pentru fiecare sindrom sunt oameni care pot să îţi spună ceva cât să mai poţi dormi încă o noapte
să n-adunăm păreri de rău prietene
să nu luăm drept faţadă zidurile de care ne-am tot izbit
noaptea e lungă şi poate
spre dimineaţă ne vom spune
poate cu lacrimi
noapte bună
aveam braţele moi
picioarele
mai toate organele umede
şi limba
futu-i …
mi-am zis şi am plecat spre Hyderabad
pe uscat fumam iarbă
ochii erau şi ei uscaţi
minunat era drumul
aveam o minte deschisă
cerul semăna cu gura lui dumnezeu
n-am ajuns la Hyderabad
începusem să mă topesc
să mă lipesc de pământ şi de ierburi
era prea departe mi-am zis
futu-i
musca taie aerul ca un avion
dacă te gândeşti, înăuntru ar putea avea loc un atentat
un sinucigaş fanatic şi-ar face loc în pieptul ei şi ar exploda.
într-o lume perfectă n-ar fi nicio diferenţă între muscă şi avion.
aici, susurul picăturilor de votcă,
paşii pe care îi faci până la dragoste sfioşi, în şosete flauşate
sunt ca o mâzgă peste zgomotul de motoare.
când se fabrică pete pe creier e o grijă să fie albe
aşa cum sunt pastilele de ecstasy
şi dacă îţi aprinzi o ţigară
fumul îţi iese prin nări ca un şarpe cu care trăieşti în concubinaj
altădată fluturii nu crestau în piele cute adânci
nu purtau pe aripi pasageri pe ultimul drum
despre ceilalţi oricât am vorbi nu aflăm nimic
numai pojghiţa de gheaţă se topeşte
din ea ies aburi şi fire de praf
şi noi inhalăm tot face bine la sinuzită
face bine la creier la măduvă
din oase sugem ce mai rămâne
câteva gloanţe câteva picături de apă
şi devine totul curat ca după cutremur
stăm în cerc mâinile prinse de mâini
dansăm toată noaptea şi toată ziua
suntem departe de rusia toţi
încercăm ruleta încercăm votka
facem sex facem pace
rusia ne strânge în braţe ne ţine la sân
şi noi sugem cuminţi cu dinţi de lapte
sugem cald
mici ajustări ale direcţiei mici interfaţe
anotimpuri mai calde mai apăsate
nopţi mai negre mai obosite
e mult praf în românia mi-a zis şeful cel mare al plantaţiei
nu putem face nimic aici e praf intră în imprimantă
imprimanta e scumpă salariile sunt mari în comparaţie cu ceilalţi
despre ceilalţi vorbeam tot timpul
ei lasă capete în jos miraţi de ce sunt subiectul nostru
de ce sunt în mijlocul nostru absenţi
nu i-am răspuns aveam praf între dinţi şi în nări mă sufocam
am lăsat capul în jos
se aşterne zăpadă în timp ce vorbeşte zăpada acoperă praful
mă ridic şi încep să fac bulgări tot mai rotunzi
şeful cel mare se face tot mai rotund
tot mai mare într-o zi o să explodeze o să facă big bang
patul de întotdeauna prea mic sau prea mare
fumul din capătul ţigării
toate lucrurile despre care ţi-e greu să vorbeşti
o adunătură de oameni
un bâlci din care trebuie să ieşi cu picioarele curate
dar nu-i chiar aşa mai avem minute pe cartelă
mai putem povesti despre viaţă când stăm întinşi
cu mâinile lipite
şi dragostea se trimite prin sms
lucrurile stau de-a curmezişul
în toate direcţiile sunt semnele care te îndrumă îţi dictează firesc pe unde trebuie să calci
un fel de jocuri care se termină şi se câştigă alte jocuri
toate sunt o predestinare toate sunt o prefacere
până când din noi nu mai rămâne nimic
aproape că nu mai e loc
în camera asta pereţii sunt stinşi
aici nu se mai face dragoste nu se mai vorbeşte despre nimic
şi nu e tăcere nici măcar
aerul rece
patul şi o lumină galbenă care intră prin fereastra închisă
nu ştiu de ce locul ăsta e mort
am să intru cu grijă
de parcă încă s-ar mai găsi cineva înăuntru
de parcă e o sticlă de apă din care a băut cineva
şi setea e o natură a omului
ştiu asta din dimineţile în care mă trezeam cu sentimentul ăla uscat şi voiam să beau
orice cu orice preţ
dimineţile alea te iubeam însă şi rămâneam să ne futem şi setea devenea tot mai adâncă
intram în tine cu degetele cu limba te înghiţeam şi simţeam cum curge toată apa din mine
erai o nevoie ciudată care înlocuia toate nevoile şi m-am gândit că asta trebuie să fie
altceva n-avea cum să se mai întâmple
aproape că nu mai aveam gânduri doar o sete uriaşă
în fiecare dimineaţă
în camera asta ziua nu mai intră niciodată
stă într-un obscur de parcă cineva e încă acolo
cineva încă simte o sete…
|
Recent Comments